Norme de protecţie electromagnetică (PEM)… doar pe hârtie
Dovezile că normele de protecție contra radiaţilor neionizante (GSM/WiFi) sunt obsolete au apărut vertiginos încă din primii ani ai utilizării acestor tehnologii fără fir. Aceste norme adoptate la nivel oficial au fost denunțate cu pertinenţă de multi cercetatori de prestigiu, printre care şi de dr. Gerald Hyland, într-un Memorandum susţinut în Comisia de Ştiinţă şi Tehnologie a Parlamentului Britanic, 18 Iunie 1999.
“Normele de securitate existente care reglementează expunerea populaţiei la radiaţiile utilizate în telefonia mobilă sunt total inadecvate, iar principiul pe care se bazează formularea lor este fundamental incorect”, afirmă dr. Gerald Hyland.
După părerea sa, normele actuale nu ţin cont decât de intensitatea radiaţiilor pentru a limita cele două efecte cele mai evidente, şi anume absorbţia energiei de către materie, deci încălzirea sa, şi inducerea în corp a unor fluxuril de energie pulsate în cazul expunerii la câmpuri magnetice de frecvenţă foarte joasă. Aceste două efecte se produc atât în materia neînsufleţită, cât şi în ţesuturile vii. Dar normele existente nu ţin cont deloc de faptul că organismele vii pot să reacţioneze într-un fel mult mai elaborat decât materia neînsufleţită şi pot reacţiona şi la alte aspecte ale unei radiaţii hertziene, nu doar la intensitatea sa.
„Există, bineînţeles, o radiaţie herţiană de origine naturală. Toate organismele vii sunt genetic adaptate la aceasta frecventa naturala din negura vremurilor. Dar trebuie să remarcăm faptul că radiaţia herţiană artificială, care înconjoară progresiv umanitatea de peste un secol, ajunge la intensităţi de milioane de ori mai mari – dacă nu şi mai mult – decât radiaţia naturală, şi aceste unde artificiale sunt din punct de vedere tehnic foarte diferite (n.a: au caracter pulsatoriu) şi prezintă astfel o redutabilă coerenţă, frecvenţele lor nefiind “ciclice”, ca în natură, ci condensate pe spectre şi directii precise. Or, organismele vii reprezintă terenul unei activităţi electromagnetice foarte diverse, extrem de organizată şi coerentă, care acţionează pe frecvenţe foarte specifice şi al căror rol este esenţial în menţinerea vieţii. (vezi: C. W. Smith S. Best: „Omul electromagnetic”, Ed. ENCRE). Este deci absolut normal ca organismele vii să reacţioneze cu o sensibilitate mai mult sau mai puţin crescută la o radiaţie electromagnetică artificială. De altfel, este o eroare simplistă să credem „a priori” că un efect depinde strict de cauza sa. În domeniul biologiei, multe cauze sunt sporite de diverse procese de amplificare. G. J. Hyland dă un exemplu caracteristic şi foarte edificator al acestui gen de raport cauză-efect. Este vorba despre stroboscop, reglat sa emita flasuri luminoase pe o frecvenţă de 15-20 de ori pe secundă. Ei bine, chiar dacă această lumină are o intensitate slabă, ea este capabilă să provoace crize de epilepsie anumitor persoane.
Să amintim aici că microundele emise de un telefon mobil (GSM) în mod continuu, din momentul în care este pornit, au o frecvenţă de aproximativ 900 Mhz (sau mai recent şi 1800 MHz) şi aceste unde, numite purtătoare, sunt de asemenea pulsate la frecvenţa de 217 Hz, adică ele se opresc şi pornesc din nou de 217 ori pe secundă. În plus, după cum precizează G.J. Hyland, „aceste pulsaţii sunt punctate într-un ritm mult mai lent de 8,34 pe secundă – o frecvenţă care se situează chiar în intervalul de frecvenţă al undelor cerebrale importante denumite „alpha”! Dat fiind că lumina şi microundele aparţin aceluiaşi spectru electromagnetic, fiind diferite doar prin frecvenţă şi gradul de coerenţă, nu există niciun motiv pentru a presupune că efectul vătămător al unei lumini vizibile pulsate nu se extinde la microunde pulsate la o frecvenţă la fel de joasă. (Efectul acestei pulsaţii punctate poate fi detectat cu uşurinţă la ureche prin „paraziţii” produşi când un telefon mobil deschis este ţinut în apropierea unui aparat radio în funcţiune). Ar fi lipsit de logică să presupunem o oarecare imunizare a creierului uman împotriva acestei agresiuni electromagnetice, si asta rezultă cu claritate din interdicţia de a folosi telefonul mobil în avion, deoarece semnalele sale pot interfera cu sistemele de control ale avionului. Dată fiind sensibilitatea infinit mai mare a organismului uman, ar fi paradoxal ca aceeaşi radiaţie să nu interfereze în mod similar cu propriile noastre procese neuronale – fie că ne aflăm în câmpul (îndepărtat) al unei antene pentru telefonie mobilă sau în câmpul antenei unui telefon mobil”.
Din acest punct de vedere trebuie să scoatem în evidenţă faptul că atunci când telefonul mobil este în modul „ascultare” (DTX), el emite o undă pulsată cu o frecvenţă şi mai joasă: 2 Hz. Acest lucru este şi mai îngrijorător, deoarece această frecvenţă se situează în intervalul de unde cerebrale denumite „delta”, care, dacă sunt prezente în electro-encefalograma unui adult în stare de veghe, indică prezenţa unei patologii nervoase şi, din acest motiv, nu ar trebui să fie favorizate prin expunerea la radiaţii de această frecvenţă. Pe de altă parte, activitatea cerebrală la această frecvenţă caracterizează de asemenea o etapă importantă a somnului, cea a „mişcărilor oculare rapide” (REM), astfel încât nu este deloc surprinzător că sunt raportate cazuri de oboseală diurnă. La copii, dimpotrivă, undele delta sunt normale şi din acest motiv, încă o dată, ar trebui evitată perturbarea lor cu o interferenţă exterioară.
Şi mai puţin cunoscut este faptul că organismele vii, cu metabolism sănătos, pot fi ele însele terenul unui alt tip de activitate electrică coerentă, a căror frecvenţă se situează chiar în gama microundelor (cf. H. Fröhlich: Advances in Electronics and Electron Physics, 53, 85-152 (1980)) căreia îi aparţin frecvenţele purtătoare utilizate în telefonia mobilă. Din nou, la fel cum o lumină (vizibilă) pulsată la un ritm relativ lent poate afecta anumite procese neurologice (electrochimice) caracterizate prin aceeaşi frecvenţă, în acelaşi mod organismele vii au şi ele o sensibilitate la iradierea ultrajoasa a microundelor pulsate. În consecinţă, există posibilitatea (cf. G.J. Hyland: Engineering Science and Education Journal, 7(6), 261-269 (1998) ) fie a unei amplificări prin rezonanţă a unei activităţi electrice la nivel biologic intern, fie a unei interferenţe cu aceasta, conducând la degradarea sa.
De asemenea, este posibil ca o radiaţie exterioară să crească nivelul natural al metabolismului şi, după o oarecare întârziere, să declanşeze astfel o activitate internă de radiaţie pe care Natura nu avea intenţia să o declanşeze”.
Concluzia la care ajunge în mod logic G. J. Hzland este că normele de securitate actuale nu sunt deloc în măsură să confere o oarecare protecţie faţă de efectele subtile dar nefaste care au fost amintite. Ele nu sunt în stare să „ ia în considerare cel mai important aspect : caracterul „Viu” al organismului iradiat!”
„Mai mult, în timp ce caracterul viu al unui sistem îl „expune” anumitor caracteristici la care nu ar putea fi sensibil, acest lucru înseamnă, de asemenea, că niciun efect atermic specific nu poate fi anticipat cu aceeaşi certitudine absolută cu care poate fi anticipat un efect termic, care nu depinde decât de intensitate”. Se poate spune chiar că nici declanşarea nici desfăşurarea acestor efecte biologice nu poate fi preconizata cu exactitate, deoarece acestea depind de o mulţime de cofactori la nivel global cat şi la nivel celular, factori care variază obligatoriu de la o persoană la alta. Este aceeaşi diferenţă care există între „a băga mâna în foc” şi a intra în contact cu virusul gripei. În primul caz, putem efectiv anticipa o arsură; în al doilea, nu putem anticipa în mod sigur nici o consecinţă. Dacă ne îmbolnăvim sau nu de gripă depinde, între alţi factori, de puterea sistemului imunitar de care dispunem şi care, evident, variază de la o persoană la alta”. Deci afirmaţii de genul „nu există un risc întemeiat pentru sănătate datorat unei radiaţii de intensitate sub pragul termic” sunt total incorecte, deoarece, contrar cazului efectelor termice, nu se poate vorbi decât despre pericole posibile. Concepţia tradiţională de cauză şi de efect nu se mai potriveşte deci în acest caz şi trebuie înlocuită (cf. C. Brauner: Electrosmog – a Phantom Risk, Swiss Reinsurance Company, 1996) de ideea mai modernă de «semnale şi răspunsuri”
Conluzie
Este deci clar că efectele microundelor pulsate (n.a GSM / WiFi) ce nu ţin de intensitate trec inevitabil prin „sita” normelor de securitate existente. Înseamnă că aceste norme nu îşi îndeplinesc corect rolul! Intr-adevăr, chiar dacă existenţa acestor efecte atermice nu ar fi demonstrată formal, nu am putea exclude eventualitatea acestora şi principiul precauţiei ar trebui să intervină. Dar, în realitate, dovezile tangibile şi categorice ale efectelor nocive ale undelor herziene sub pragul termic se înmulţesc (http://www.bioinitiative.org).
Norme de protecție care ne protejează doar pe hârtie?
Tags: Gerald Hyland, Norme PEM
